Criza economică din 2009 rămâne una dintre cele mai importante și devastatoare crize financiare ale secolului XXI. Deși a trecut mai bine de un deceniu de la acel moment de cotitură, impactul și învățămintele extrase din acea perioadă sunt încă relevante și astăzi. 

În anii de dinaintea crizei, economia globală părea într-o continuă expansiune. Piețele financiare păreau solide, iar ratele de creștere economică erau promițătoare. Locuințele se vindeau rapid, iar prețurile continuau să crească, alimentate de o creștere a creditării ipotecare. 

Această expansiune era susținută în mare parte de creditele subprime, care erau acordate unor debitori cu ratinguri de credit mai scăzute. Aceste credite au devenit rapid un produs financiar atrăgător pentru investitori, fiind transformate în titluri de valoare și vândute pe piață.

Cauzele?!

Creditele cu buletinul și boom-ul imobiliar

Creditele cu buletinul și boom-ul imobiliar

Sursa foto:

Criza economică din 2009 are rădăcini adânci în practicile de creditare excesivă și în expansiunea necontrolată a pieței imobiliare. Ratele dobânzilor erau la minime istorice, încurajând împrumuturile atât pentru consumatori, cât și pentru companii. Băncile și alte instituții financiare, în căutarea unor profituri mai mari, au început să relaxeze criteriile de acordare a creditelor. 

Creditele subprime erau acordate cu dobânzi inițiale scăzute, ceea ce părea atractiv pentru mulți cumpărători de locuințe. Aceste credite aveau, însă, clauze care permiteau creșterea dobânzilor după o anumită perioadă, ceea ce creștea considerabil plățile lunare. 

Într-un efort de a profita de pe urma acestui boom imobiliar, băncile de investiții au creat produse financiare complexe, cunoscute sub numele de ”titluri garantate prin ipoteci” (MBS) și ”obligațiuni de datorie colateralizată” (CDO). Aceste produse erau create prin pachetarea unui număr mare de ipoteci și vânzarea acestora ca titluri de valoare investitorilor. Ideea era că, chiar dacă unele ipoteci ar fi intrat în default, riscul ar fi fost dispersat prin diversificarea portofoliului de ipoteci.

Aceste produse financiare au fost considerate inițial foarte sigure și atractive, având randamente ridicate și un risc aparent scăzut. În consecință, cererea pentru credite ipotecare a continuat să crească, stimulând și mai mult piața imobiliară. 

Primele semne de avertizare

Începând cu 2006-2007, piața imobiliară a început să-și arate primele semne. Ratele de default la creditele subprime au început să crească, pe măsură ce debitorii nu mai puteau face față plăților majorate ale ratelor ipotecare. Prețurile locuințelor au început să stagneze și, în multe cazuri, să scadă. 

Pe măsură ce tot mai multe credite subprime au intrat în default, instituțiile financiare deținând MBS și CDO-uri au început să înregistreze pierderi masive. Încrederea în piața financiară a început să scadă, iar băncile au devenit reticente în a împrumuta bani altor instituții financiare, temându-se de expunerea acestora la credite toxice.

Apogeul crizei a fost marcat de falimentul Lehman Brothers în septembrie 2008, care a trimis unde de șoc prin sistemul financiar global. Piețele bursiere au căzut dramatic, și a urmat o recesiune globală profundă. Mulți au pierdut locuințele pe care le cumpăraseră, neputând să mai achite ratele ipotecare. 

Măsuri luate

Măsuri luate

Sursa foto:

Odată ce amploarea crizei a devenit evidentă, guvernele din întreaga lume au fost nevoite să intervină pentru a preveni colapsul complet al sistemului financiar. În Statele Unite, unul dintre primele și cele mai semnificative răspunsuri a fost programul Troubled Asset Relief Program (TARP), aprobat de Congres în octombrie 2008: TARP a alocat 700 de miliarde de dolari pentru achiziționarea de active toxice și pentru recapitalizarea băncilor. 

Pe lângă TARP, guvernele au implementat programe de stimulare fiscală pentru a susține cererea agregată și pentru a crea locuri de muncă. În SUA, American Recovery and Reinvestment Act (ARRA) din 2009 a injectat 831 de miliarde de dolari în economie prin cheltuieli guvernamentale și reduceri de impozite. Alte țări, inclusiv China și membrii Uniunii Europene, au lansat pachete similare de stimulare economică, totalizând trilioane de dolari la nivel global.

Federal Reserve (Fed) din SUA, Banca Centrală Europeană (BCE) și alte bănci centrale majore au redus rapid ratele dobânzilor la niveluri apropiate de zero pentru a încuraja împrumuturile și investițiile. Fed a lansat, de asemenea, o serie de programe de achiziție de active, cunoscute sub numele de „quantitative easing” (QE), ce au inclus cumpărarea de titluri de stat și de valori mobiliare garantate prin ipoteci.

Reforme

Criza economică din 2009 a evidențiat nevoia urgentă de reforme în reglementarea piețelor financiare. În Statele Unite, Legea Dodd-Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act, adoptată în 2010, a fost una dintre cele mai semnificative reforme legislative din istoria recentă. 

Biroul pentru Protecția Consumatorului Financiar (CFPB) a fost înființată pentru a proteja consumatorii de practicile financiare abuzive și pentru a asigura claritatea și corectitudinea produselor financiare oferite publicului. Dodd-Frank a introdus reglementări stricte pentru piața derivatelor, solicitând ca acestea să fie tranzacționate pe platforme reglementate și compensate prin contrapărți centrale, reducând astfel riscul sistemic. Iar instituțiile financiare considerate „prea mari pentru a da faliment” (too big to fail) au fost supuse unei supravegheri mai stricte și unor cerințe suplimentare de capital și lichiditate.

Care a fost impactul?

Reformele nu s-au limitat doar la Statele Unite. La nivel global, G20 și alte organizații internaționale au promovat inițiative de reformă financiară pentru a asigura stabilitatea sistemului financiar internațional. Comitetul de la Basel a introdus Basel III, un set de reforme care vizează îmbunătățirea reglementării, supravegherii și gestionării riscurilor în sectorul bancar. Aceste reforme includ cerințe mai stricte de capital și lichiditate, precum și mecanisme pentru gestionarea riscului sistemic.

Inclusiv certificările ISO (International Organization for Standardization) au jucat un rol crucial în întărirea încrederii în piețele financiare și în promovarea practicilor bune de guvernanță corporativă și management al riscului. De exemplu, ISO 31000, standardul pentru managementul riscului, a oferit principii și ghiduri pentru identificarea, evaluarea și gestionarea riscurilor în organizații. 

Un alt exemplu relevant este ISO 9001, standardul pentru sisteme de management al calității. Deși nu este specific sectorului financiar, aplicarea sa în băncile și instituțiile financiare a condus la îmbunătățirea proceselor interne, la creșterea eficienței operaționale și la sporirea satisfacției clienților. 

Reformele financiare au avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra pieței muncii și economiei reale. Stabilizarea piețelor financiare și reluarea creditării au permis companiilor să își continue operațiunile și să își mențină forța de muncă. În plus, pachetele de stimulare economică implementate de guverne au creat locuri de muncă și au susținut cererea agregată, contribuind la redresarea economică.

În multe țări, criza a dus la o reevaluare a politicilor economice și la implementarea unor reforme structurale pentru a îmbunătăți competitivitatea și a stimula creșterea economică pe termen lung. Aceste reforme au inclus investiții în infrastructură, educație și tehnologii noi, precum și măsuri de sprijin pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).